Daniel Martin

In cele din urma am terminat cartea.. Pentru ca mi-a placut atat de mult Magicianul de Fowles, m-am bucurat foarte mult cand am gasit altceva de el in biblioteca. Spre deosebire de Magicianul, carte pe care pur si simplu am devorat-o in cateva zile, mi-a luat destul timp sa o citesc pe aceasta , nu pentru ca ar avea 700 de pagini, ci pentru ca e destul de greu de citit. Nu este tocmai o poveste de suspans, iar personajul principal, Daniel Martin- un dramaturg/ scenarist egocentric care trece prin midlife crisis, nu pare sa detina ceva care sa te fascineze.

Scenarist la Hollywood, Dan se hotaraste sa scrie o carte autobiografica, sperand ca astfel nu isi va mai irosi talentul, scriere pe care o tot amana, existand decat sub forma unui permanent proiect. Circumstantele il fac sa se intoarca in trecut, in Anglia, moment in care porneste in cautarea adevarului despre sine, pentru a o redescoperi pe Jane, sora fostei sotii, femeia pe care o iubise inca din tinerete dar impreuna cu care, din anumite motive, avusese doar o iubire amanata. Astfel ca romanul se invarte in jurul relatiei dintre cei doi, desi multe alte teme ies la iveala pe parcurs.
"In intuneric, in pat, in permanenta revenire la matrice, statea culcat, a stat asa cateva minute cu ochii spre tavan, apoi zambi vag ca pentru sine, un zambet metafizic, eul posibil intr-un moment de impacare cu eul real. Va supravietui, stiind ca in definitiv totul nu era decat o comedie chiar daca tu erai comediantul si pasul in intuneric il faceai de pe pamant solid pe o coaja de banana" , referindu-se la respingerea initiala a lui Jane pentru care independenta era o idee fixa.
Nu imi place sa vorbesc despre intriga, nu asta face de data asta romanul lui Fowles, ci felul in care Fowles scrie si contureaza romanul. Pe alocuri devine un pic cam plictisitor, insa este o carte care isi dezvaluie roadele catre sfarsit, cu pasaje ce devin din ce in ce mai profunde si care arata transformarea lui Daniel si depasirea crizei in care se aflase.

In finele romanului, fata in fata cu un autoportret al lui Rembrandt, are o ultima realizare :
"In cele din urma, ce conteaza nu este numai priceperea, cunoasterea, inteligenta, norocul sau lipsa norocului, ci sa stii sa alegi si sa inveti sa simti. Dan incepu sa detecteze acest lucru dincolo de suprafata tabloului; in spatele severitatii se intrezarea singura casatorie spirituala pe care omenirea si-o putea permite, ultima citadela a umanismului. Nu exista compasiune adevarata fara vointa si nici vointa adevarata fara compasiune"

Inainte sa incep cartea, am citit undeva despre ea ca nici nu s-ar compara cu Magicianul si ca pentru Fowles ar fi fost un pas inapoi. Imi place acea senzatie cand analizand o carte,un loc sau o persoana, pleci la drum cu atat de putine asteptari si descoperi ceva atat de placut la care nici nu te-ai fi gandit. Cred ca am sa o asez printre favorite.